Monica Macovei, fost ministru al Justiției, a dat România în judecată și tocmai a câștigat la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) dreptul ei de a-i numi pe corupți, corupți. În septembrie 2009, Macovei i-a numit ”corupți” pe doi avocați care făceau și politică, dar aveau în același timp contracte de reprezentanță cu complexele energetice Turceni și Rovinari. Este vorba despre fostul prim-ministru Victor Ponta (atunci PSD, acum deputat Pro România) și fostul senator și euro-deputat Dan Șova (PSD).

După două mandate de europarlamentar, ministrul Justiției din perioada integrării europene a României, Monica Macovei, a povestit pentru DW Română despre reforma în justiția din România, despre statul de drept și despre protestele în apărarea unei justiții independente, dar și despre cum au rezistat instituțiile – sau au rezistat ele? – asaltului asupra justiției de după integrarea europeană, și cu precădere de după alegerile parlamentare din 2016.

Mai funcționează DNA sau DIICOT așa cum o făceau în anii integrării? Ce se întâmplă cu confiscarea averilor demnitarilor corupți? Vor vedea românii vreodată confiscarea extinsă a averilor celor găsiți vinovați de corupție?

În timp ce președintele Klaus Iohannis a afirmat la Bruxelles că ”în România tema statului de drept a fost rezolvată în sens pozitiv” de când partidul său, PNL, e la guvernare, noi stăm de vorbă cu Monica Macovei despre ce a făcut până acum guvernarea liberală și ministrul actual al Justiției, Cătălin Predoiu, ca să repare ceea ce au stricat locotenenții fostului lider PSD, Liviu Dragnea.

Reportajul ”Avem tot ce ne trebuie” este la prima vedere o poveste despre un avertizor de integritate care s-a ales cu o plângere penală și o campanie de linșaj pentru că a îndrăznit sa vorbească despre problemele sistemului de sănătate în vremea pandemiei Covid-19.

Dedesubt este însă o altă poveste. E vorba despre minciuna care în România este ridicată la rang de ideologia statului – și care se rezumă cel mai bine în celebra frază ”Avem tot ce ne trebuie”.

Fraza a devenit infama când a fost folosită de Bănicioiu, Ministrul Sănătății de la acea vreme, după dezastrul de la Colectiv, și înainte să se chinuie cumplit și inutil și sa moară prea devreme multe dintre victime în spitalele din subordinea lui, devenind astfel victime duble pe mâna statului.

În Tulcea, Președintele Consiliului Județean Tulcea îndrăznea sa spună, la începutul pandemiei, că are ”de toate în cămară”, într-un moment în care aproape niciun spital din lume nu avea tot ce trebuie, și spunea asta doar a doua zi după ce managerul Spitalului Județean Tulcea ceruse public, pe prima pagina ziarului local ”Delta”, donații și ajutorul populației. Nu cred ca speculezi prea mult dacă asumi că nu a găsit managerul peste noapte materialele de protecție bine depozitate, dar uitate în ”cămară”, ci mai degrabă că a primit un telefon ”de sus” în care i s-a spus că adevărul nu dă bine politic, și mai bine să mai bage o minciună.

Lucru care s-a întâmplat.

Un guvern sau Consiliu Județean care nu recunoaște problemele existente este asemeni unui pacient bolnav de cancer care bea ceai verde și se minte singur că se va face bine, ba chiar că nici nu ar fi bolnav.

Fără diagnosticul real și tratament însa nu ne facem bine. Murim.

Mulțumim Marian Machedon care nu s-a lăsat intimidat și care a încercat să scoată adevărul la lumină, medicului radiolog Ioana Smarandita Lacau care spune lucrurilor pe nume și DW Română care a făcut posibil acest material.

”OUG 13: În seara aceea, după ce Iordache a apărut în ședința de Guvern cu infama Ordonanță, eram acolo câțiva inși, mai rămăsesem cred că vreo 5-6, și noi cu camera, și din toate colțurile Pieței (Victoriei) au apărut oameni, în primul rând cei care stăteau aproape, oameni în pijama, oameni în papuci, care ieșeau ca eriniile în stradă și strigau, primele lucruri ”Mafia la Guvernare”, și cereau, practic, prin sloganele lor cu foarte multă furie de moment atunci, dar ei cereau ceva, un gând care nu le venise totuși peste noapte: ei cereau o schimbare radicală a sistemului.

Deși sunt foarte multe contradicții în ceea ce privește definiția revoluției, cu asta istoricii sunt de acord: revoluția se întâmplă atunci când o parte mare din societate nu vrea doar reforme și schimbări punctuale, ci cere o schimbare radicală de sistem și de putere. (…)

Oamenii, cu sincope și pauze, cer această schimbare radicală de sistem și de putere.

Încerc să duc discuția, deși mereu e greu, într-o notă optimistă: asta este exact o revoluție, și este aceeași revoluție care nu s-a terminat și care a început acum 30 de ani. Revoluții nu sunt explozii scurte în timp.”

Lockdown. Quarantine. Covid-19. Ventilator. Curfew. The coronavirus pandemic has brought new vocabulary and new meaning to old words.

Today we want to talk about “underlying health conditions” , not those of your mother or grandfather, but the underlying health conditions of five cities, countries, democracies in Eastern Europe.

In the Air – a dispatch from Eastern Europe takes us to Nada in Belgrade where democracy is under quarantine, Nelia in Bucharest where inhabitants are starting to fight air pollution, Claudia in Warsaw where the electorate still doesn’t know if or how they will vote a president, Mariana in Sofia where entering and exiting is severely restricted and Ulyana in Kyiv where you can smell the fires burning around Chernobyl.

A Passport Productions report for DW Română.

O imensă amenajare hidroenergetică ceaușistă, ”Siriu – Surduc”, prevedea mutilarea a 6 râuri: Bâsca Mare, Buzău, Siriu, Bâsca Mică, Bâsca Rozilei și Zăbala, adică distrugerea rețelei hidrografice de pe un areal enorm din Carpații de Curbură. Din fericire a venit Revoluția, apoi lucrările au fost reluate târziu și cu un ritm scăzut, așa că Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Rozilei și Zăbala încă mai curg libere. Dar amenințarea este iminentă acum pentru râul Bâsca Mare. Râul a fost coborât în aprilie 2019 de participanții la Balkan Rivers Tour IV, iar acești caiaciști experimentați, care au coborât râuri din toate colțurile lumii, l-au etichetat ca fiind un râu de clasă mondială. Dar în România patrimoniul natural este tratat de autorități cu o indiferență totală, la fel ca legislația de mediu.

Componenta amenajării hidroenergetice Siriu – Surduc care amenință râul Bâsca Mare este denumită ”treapta Surduc – Nehoiașu” și arată ca o microhidrocentrală amplificată la paroxism. Prevede o captare a râului Bâsca Mare sus în Covasna, prin barajul Surduc, un tunel de aducțiune până jos la Nehoiașu, în versantul stâng al Buzăului, și hidrocentrala Nehoiașu II. Prin urmare, râul Bâsca Mare urmează a fi secat fără să-și mai recupereze vreodată apele. În consecință, râul Bâsca Rozilei rămâne fără jumătate din debit. Locuitorii a 6 sate de la poalele munților se vor trezi că le-a fost furat râul, fără ca autoritățile să-i fi consultat sau măcar informat vreodată. La 30 de ani de la Revoluție, autoritățile tratează localnicii cu același dispreț cu care îi tratau autoritățile comuniste.

Hidroelectrica se laudă că a alocat recent 78 de milioane de euro pentru captarea râului Bâsca Mare. Nu s-a făcut nicio evaluare de mediu conform legii pentru întreaga treaptă Surduc – Nehoiașu, ci s-a aplicat manevra ilegală cunoscută sub denumirea de ”salami slicing”. În 2009 s-a emis un acord de mediu strict pentru lucrările din județul Covasna, de către Agenția Regională pentru Protecția Mediului Sibiu. Dar ilegalitățile nu se opresc aici: evaluarea de mediu pentru acest acord a fost făcută de ISPH, practic aceeași entitate care, pe vremea lui Ceaușescu, a proiectat această amenajare hidroenergetică – ei și-au evaluat propriul proiect. Dar este mai grav decât un ”simplu” conflict de interese. Când a fost emis acordul de mediu, în 2009, faptul că ISPH și-a evaluat propriul proiect era, conform legislației, nu doar motiv de respingere a ”studiului” de impact întocmit de ISPH, ci motiv de anulare a certificatului de atestare al evaluatorului. Abuzul în serviciu al funcționarilor de la Agenția Regională pentru Protecția Mediului Sibiu nu a fost anchetat de nimeni.

Râul Bâsca Mare este un râu extrem de prețios, în contextul ecocidului provocat de hidrocentrale în Carpații Românești. Este un miracol faptul că în România mai există un astfel de râu. El adăpostește 10 specii de pești: păstrăv, lipan, clean, boiștean, blediță, moioagă, grindel, petroc, câră și zglăvoacă. Și are un sector considerabil fără drum pe malul râului, un sector de vale natural, spectaculos, fapt ce îl face un element esențial al patrimoniului natural românesc. Este și singurul râu al sitului Natura 2000 Penteleu. Secarea râului va afecta semnificativ toate speciile și habitatele acvatice și ripariene pentru care a fost desemnat situl Natura 2000, infracțiune ignorată de Garda Națională de Mediu.

Dar impactul definitivării treptei Surduc – Nehoiașu merge mult mai departe. Râul Buzău este afectat de “hydropeaking”, de modificarea bruscă a debitului în funcție de uzinarea hidrocentralei Nehoiașu I. Aceste variații bruște și artificiale ale debitului, care nu au nicio legătură cu ritmurile naturii, agresează ecosistemul râului. Dacă se pune în funcțiune și hidrocentrala Nehoiașu II, acest “hydropeaking” se va amplifica și va devasta situl Natura 2000 din aval, Lunca Buzăului, avertizează biologul și activistul Călin Dejeu. Captarea Bâscei Mari nu este un pericol doar pentru acest râu și pentru Bâsca Rozilei, ci pentru tot cursul Buzăului aval de Nehoiașu.

Un film Passport Productions pentru DW Română

Cine crede că s-a schimbat mare lucru pe Insula Belina de când Dragnea este la închisoare se înșală amarnic, așa cum o să vedeți în episodul 3 din serialul nostru documentar, Belina – Insula Fărădelegii.

În timp ce acestă bucată unică de Româniee schimbata între Apele Romane, Județul Teleorman și înapoi,contractul cu Tel Drum curge neîntrerupt, și în timp ce mașina de vânatoare a lui Dragnea face ture pe insulă, legile țârii nu au ajuns încă acolo: chefuri, orgii, trafic de persoane, defrișări, îndiguiri ilegale, și lista de fărădelegi e lungă: toate pe granița de sud a țării.

Între timp, procesul în dosarul Belina avansează la tribunalul București, uneori și cu câte cinci audieri de martori pe sesiune, iar angajați ai statului, de la Ministerele de Finanțe, de Justiție, Mediu, angajați de la Apele Române, prefectura Teleorman și tot așa vin unul după altul în fața judecătorului. Îi vedem într-un ritm alert, de două ori pe lună, cum vin să depună mărturie, cum adesea își neagă declarațiile anterioare de la DNA și cum perorează șoptit minciuni năucitoare, până într-acolo încât se pune la îndoială că Belina e insulă sau că Dunărea curge și alte lucruri verificabile ușor la fața locului sau cu Google maps, fără vreun studiu sofisticat.

Așa cum spune un localnic în episodul 3 din serialul nostru: ”Le e frică ca de Dumenzeu – poate de Dumnezeu nu le e frică…”

Deși numele lui Liviu Dragnea se rostește foarte rar în sala de judecată, frica de el și de oamenii lui plutește în aer la fiecare termen în procesul Belina.

❝Belina❞ – Episodul 1 – Insula Comorilor
❝Belina❞ – Episodul 2 – Insula Capturată
❝Belina❞ – Episodul 3 – Insula Fărădelegii
❝Belina❞ – Episodul 4 – Insula care dispare: în curând.

Povestea lui ”Tatae”Jean Chelba ne poartă prin istoria recentă a României: de la Revoluția din 1989 la 10 august 2018, de la sfidarea granițelor închise în timpul dictaturii comuniste la tragedia din Clubul Colectiv. Istoria unei națiuni povestită prin ochii fiicei lui Tatae, Irina Chelba. Un documentar Passport Productions pentru Deutsche Welle (DW Română).

În ianuarie 2017 a pornit acest fenomen în societatea românească, un protest anti-guvernamental neîntrerupt pe zeci, apoi sute de zile. Dar dacă îi întrebi pe mai mulți dintre cei mai în vârstă ”rezistenți din Piața Victoriei”, ei îți vor spune că protestează de peste 30 de ani, de la Revoluție, sau dinainte. Sunt ei, ”rezistenții din Piața Vicotriei”, doar rebeli fără cauză? Sunt ei într-adevăr apărători ai democrației într-una dintre țările cu cea mai mare rată a exodului?

30 de ani au trecut, îți vor spune participanții la Revoluția din decembrie 1989, fără ca visele și speranțele lor să se fi îndeplinit.

Printre oamenii pe care i-am întâlnit la proteste în Piața Victoriei, în fața Guvernului, în caniculă și pe ger au fost ”Tatae” Jean Chelba și fiica lui, Irina Chelba, prietenii lor, George Stancu, arestat și bătut la Revoluție, Marian Moroșanu Tivilic (zis Ceaușescu), împușcat în picior la Revoluție, închis și torturat la Mineriade, care în urma bătăilor îndurate și-a pierdut darul vorbirii pentru mai bine de 10 ani.

Ultima fotografie pe care Irina Chelba o are cu familia ei este de la un Crăciun. În acea fotografie sunt tatăl ei Jean, mama ei Dana și fratele Alexandru. Tatăl, mama și fratele ei sunt astăzi cu toții morți, uciși, spune ea, de statul român criminal. Fotografii nu au mai făcut, așa cum o familie, care a fost pe fugă și în anonimat, nu lasă urme.

În noiembrie 1985, tatăl Irinei, Jean Chelba, decide să fugă din dictatura care îl ținea în spatele granițelor închise. Este prins la frontieră, arestat, schingiuit, închis (numai în perioada anilor 1980-1989, 16 000 de persoane au încercat să părăsească România. 12 000 de frontierişti au fost prinşi, și doar 4 000 au izbutit să ajungă în vestul Europei).

Odată cu arestarea lui Jean Chelba, soția lui, Dana, e forțată să facă față singură cu doi copii greutăților și foametei din țară, iar mai nou și presiunilor și șicanelor securității. La scurt timp după prinderea lui Jean la frontieră, Dana află că era însărcinată cu un al treilea copil. Într-o vreme în care natalitatea era datorie de stat, iar avortul și orice formă de contracepție erau interzise, Dana Chelba știe totuși că nu mai poate aduce un alt copil pe lume. Infecția care se instalează în urma unui avort clandestin o forțează pe Dana să meargă la spital, și de aici ajunge direct în mâinile securității. Medicii nu sunt lăsați să îi ofere asistență fără ca Dana să răspundă interogatoriului – iar Dana refuză să spună numele celui care a riscat să o ajute, și astfel își riscă la rândul ei viața. Dana este lăsată să moară pe un pat de spital, cu doar ofițerii de securitate lângă ea, fără ca nimeni să îndrăznească să intervină ca să o salveze (10 000 de femei au murit în urma unui avort ilegal înainte de 1989, spun statisticile oficiale, dar numărul este cu siguranță mult mai mare, mai cu seamă că însuși termenul ”avort” era interzis la alcătuirea rapoartelor medicale).

21 decembrie 1989: dictatorul a fugit. Irina Chelba, rămasă singură să aiba grijă de fratele ei mult mai mic, Alexandru, ascunsă în casă de teama ”teroriștilor” își amintește un singur gând: ce ne facem dacă nu se mai întoarce nici tata? Dintre protestatarii de azi din Piața Victoriei, mai mulți își amintesc unde era Jean Chelba în 21 și 22, pe baricade în Piața Universității sau la Comitetul Central.

Mulți îl descriu pe Jean ca pe o persoană discretă, dar niște ani mai târziu viața îl obligă să facă pasul din anonimat în instanță și în studiouri de televiziune. În urma incendiului din 2015 din Clubul Colectiv, 65 de tineri își pierd viața, iar scandalurile de corupție care izbucnesc de aici și revolta publică ce le urmează duc la căderea guvernului. În urma incendiului moare și fratele Irinei și fiul lui Jean: Alexandru, fotograf. Jean spune undeva: ”În club a fost un accident. Mă interesează ce s-a întâmplat din poarta clubului până în poarta cimitirului”, adică în hățișul corupției din sistemul de sănătate și din structurile statului român.

Jean Chelba devine prezent la procese, în emisiuni televizate și în spațiul public, dar și nelipsit de la protestele din Piața Victoriei. După una dintre cele mai crunte represiuni împotriva protestatarilor pașnici, în 10 august 2018, Jean Chelba se întoarce acasă ud până la piele și, povestește fiica lui Irina, zicându-le mândru cum a stat în fața gazelor și tunurilor de apă.

Astăzi, Irina protestează. Pentru dreptate pentru trecut, pentru viitorul fetiței ei, Sara, pe care adesea o ia cu ea la proteste.